Experiența unei paciente venite din Franța la Institutul Oncologic din Cluj! Sistemul e depășit de numărul mare de pacienți: „Unde mai merg? Am plecat val vârtej”

Spitalele din Cluj resimt din plin efectele supraaglomerării, iar pacienții se confruntă cu așteptări îndelungate, chiar și atunci când toate investigațiile sunt la zi. Experiența unei paciente venite din Franța scoate în evidență realitatea tensionată a sistemului și a stârnit reacții puternice în mediul online.

Deși medicii de la Institutul Oncologic Cluj sunt recunoscuți pentru profesionalismul și dedicarea lor, ei se confruntă cu un număr mare de pacienți, peste capacitatea spitalului, ceea ce generează inevitabil întârzieri și frustrări. Pacienții trebuie să aștepte ore întregi în săli supraaglomerate, iar tensiunile și stresul se resimt atât asupra lor, cât și asupra personalului medical.

„Astăzi aș dori să scriu despre scurta dar intensă mea interacțiune cu Institutul de Oncologie Cluj. Am venit din Franța cu conduita terapeutică și a fost nevoie să găsesc un medic oncolog care să îmi facă un dosar pentru Casa de asigurări, pentru a-mi putea continua tratamentul. Asta pentru că un medicament din tratament este foarte scump și la noi e decontat.

Sun la Institutul de Oncologie să îmi fac programare. Prind un loc după o lună. Mă prezint pe data și la ora programării. Intru în “sala de așteptare”, de fapt un hol improvizat, unde femeile se calcau în picioare. Aglomerația era exact ca la piață. La un moment dat a apărut și un cerșetor. Și aștept să îmi vină rândul. Trece o jumătate de oră, nimic, trece o oră, nimic, trec 2 ore, nimic, trec 3 ore, nimic. În sfârșit după 4 ore, sunt chemată în cabinetul doctorului. În cele 4 ore (din care 2 ore și jumătate stau în picioare – pentru că nu există locuri pentru toată lumea), am avut suficient timp să mă scald în ciorba gândurilor ce plana în câmp și să simt cum fac parte din ea, vreau sau nu (pentru că nu aveam puterea sau cel puțin nu credeam că o am, să ies din acel câmp foarte dens).

Intru în cabinetul medicului, care din start s-a văzut cât este de ofensat că vin din Franța și îmi explică că și la noi protocolul e același. Îmi transmitea că și medicii de la noi se descurcă foarte bine (este adevărat, dar, de ex., diferența între oncologul care s-a ocupat de cazul meu în Franța și doctorul oncolog de aici era colosală. Poate de aceea am ajuns în Franța). Da, este același protocol, cu excepția unui medicament care în Franța nu se dă din cauza efectelor secundare destul de nasoale. La noi se dă timp de 2 ani. Și îi spun doctorului că am toate analizele la zi, mă simt foarte bine și nu văd de ce ar trebui să iau acel medicament dacă lucrurile merg spre bine. Mi-a replicat că așa e protocolul și în cazul meu. Pe analize și investigații nu s-a uitat deloc. Îmi spune să merg să traduc actele din Franța și să le trimit pe mail. Zis și făcut. Traduc actele și le trimit.

Îmi doream să îi spun multe doctorului, dar un gând îmi tot șoptea: lasă, taci din gură, urmărește-ți interesul. Important este să îți scrie rețeta.

Merg spre casă și simt cum am permis să fiu deviată de la calea mea, în care eram deja vindecată, prin tot felul de gânduri. Cel mai pregnant era unul care îmi provoca îngrijorare că nu voi face rost de medicament. Ca și cum sănătatea mea ar depinde de acest medicament. Și tot felul de frici legate de boală, frici pe care nu le mai avusesem de ceva vreme. Cele 4 ore petrecute împreună cu persoane cu emoționalul la pământ și-au pus amprenta asupra mea.

La o zi distanță, mă întorc la Oncologie, să văd ce îmi spune doctorul după ce a primit mailul cu actele traduse. Întâmplarea face că soțul meu a trebuit să plece din localitate și fiica noastră trebuia să rămână singură acasă. Ea era ușor anxioasă când a auzit asta și era îngrijorată dacă mă țin iar 4 ore acolo și ea va fi nevoită să stea acele multe ore singură. Îi spun că nu am cum să stau 4 ore pentru că le voi spune că am fetița singură acasă și e puțin speriată, să mă ia la ora la care m-au programat, să nu mă facă să aștept. Ajung la Oncologie, aștept o jumătate de oră și văd că nu mă bagă nimeni în seamă. Îi spun asistentei doctorului despre situația mea și dacă mă pot lua, ca să pot pleca acasă. La care asistenta îmi spune: “d-na, dvs. nu aveți unde să plecați pentru că azi trebuie să faceți tratament”. I-am spus că sigur mă confundă, că eu nu am ce tratament să fac și eventual să verifice. Intră în cabinetul medicului, după care se întoarce și îmi spune: “să vă pregătiți că azi veți sta câteva ore aici, pentru că trebuie să vă faceți toate investigațiile”. În acel moment s-a dezlănțuit în mine toată furia suprimată de la vizita anterioară, plus furia că pur și simplu aveam impresia că își bat joc de mine. Și îi spun asistentei, ridicând foarte tare tonul: “eu nu am ce investigații să fac, pentru că le am pe toate făcute la zi, dar nu ați catadicsit să vă uitați nici măcar cu un ochi peste ele și acum aveți tupeul să îmi cereți să le fac din nou la voi. Să știți că nu depind de Institut și nici de doctor, dacă asta credeți. Am să găsesc înțelegere în altă parte”. Și am plecat val vârtej.

Lucrul care m-a impactat destul de tare în toată această scenă a fost că, în momentul când am început să ridic tonul în fața asistentei, s-a făcut rumoare în sală. O doamnă de lângă mine, venită de la țară, mă ținea pur și simplu de antebraț și încerca să mă facă să tac, de speriată că ce voi face dacă plec? Unde mai merg? Ca și cum Institutul de Oncologie din Cluj ar fi ultima speranță a oamenilor.

Mergând în drum spre casă, mi-am dat seama că aici este direcția în care îmi pot aduce contribuția: de a ajuta oamenii să se ridice, să fie suverani pe corpul lor, să se încreadă în ei, să nu se lase umiliți și să creadă că întotdeauna există și alte variante. Să se mai elibereze de atâtea frici. Și a fost fascinant să văd că după ce m-am “răcorit” țipând la acea asistenta, am avut încrederea că voi găsi un doctor care să îmi facă dosarul și dacă nu îl voi găsi, înseamnă că nu era momentul să iau medicamentul. M-am liniștit și s-au liniștit și toate gândurile preluate în orele petrecute acolo.

Un alt mare dar ce mi l-a adus această întâmplare este faptul că, înfurindu-mă, mi-am regăsit resursa interioară fenomenală, de o putere fantastică, care m-a făcut să pun punct perioadei de tranziție în care mă aflam, de la venirea din Franța și până în acel moment. Perioadă în care am ales să stau mai mult acasă, să îmi protejez mediul cât de mult, fără să știu încă ce variantă sunt după experiența de aproape 5 luni prin care am trecut. Pentru că știam că m-a transformat, dar nu știam în ce fel.

Și uite așa, cum o întâmplare aparent neplăcută îți poate aduce atâtea daruri”, scrie A.F.

Știm că orele de așteptare la Institutul Oncologic Cluj pot fi greu de suportat, mai ales când vin pacienți din întreaga regiune Ardealului pentru tratamente esențiale. Vă încurajăm să aveți răbdare și să păstrați încrederea în echipa medicală, care face tot posibilul să ofere îngrijire de calitate în aceste condiții dificile.