Clujul își ia rămas bun de la Mircea Muthu scriitor și dascăl de excepție! „Și nu rămân, și nu rămân/să zac în văile ce nu-s”

Scriitorul și profesorul universitar Mircea Muthu a încetat din viață pe 22 ianuarie 2026, la Cluj-Napoca, la vârsta de 82 de ani, anunță Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

Născut la 1 ianuarie 1944, la Iernut, Mureș, Mircea Muthu a fost profesor universitar emerit la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. A fost estetician, comparatist, balcanolog, critic și istoric literar, eseist și autor a numeroase volume de critică și eseistică.

Debutul său literar a avut loc în 1967 în revista Tribuna, iar primul său volum, Orientări critice, a apărut în 1972. De-a lungul carierei, a colaborat cu publicații precum Echinox, Tribuna, Jurnalul literar, Études Balkaniques și South-East Monitor. Printre temele sale constante s-au numărat literatura sud-est europeană, balcanismul și estetica românească.

Printre volumele sale se numără Literatura română și spiritul sud-est european, La marginea geometriei, Paul Zarifopol între fragment și construcție, Balcanologie (în mai multe volume), Lucian Blaga – dimensiuni răsăritene, Estetica între mediere și sinteză, dar și volume de poezie precum Trepte și Grafii. A mai îngrijit ediții de autor din operele lui Anton Pann, Liviu Rebreanu, Radu Stanca sau Eugeniu Sperantia.

Pentru contribuția sa la literatura română și la cultura europeană, Mircea Muthu a fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul pentru critică și istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România (2002), Premiul „George Călinescu” pentru întreaga activitate (2016), Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de cavaler (2000) și Ordre des Palmes Académiques al Franței (2001).

In memoriam – Mircea Muthu

„Și nu rămân”
„Și nu rămân, și nu rămân
să zac în văile ce nu-s,
înzăpezit în unicul pendul
aștept albastrul miezului de sus,
și nu rămân, și nu rămân
sub treptele lucind de sare
vorbind cu fața spre apus,
parfum de șarpe și cucută
prelinge verbul dăltuit,
și nu rămân, și nu rămân
decât unde răspântii clare
vor fi odată – niciodată
s-o văd, patetic, răsărind,
pe miorița, veșnic călătoare.”