„Nu cred în neurochirurgul născut, ci în cel obosit și transpirat” – povestea impresionantă a unui medic din Cluj, care și-a visat cariera la 17 ani și a ajuns șef de secție la 41
Povestea profesorului Ștefan Florian, unul dintre cei mai buni neurochirurgi din Europa, este una care ar trebui spusă oricărui tânăr care își caută drumul.
”Atunci când mă gândeam să fac neurochirurgia, eram elev la Miercurea Ciuc. Într-o seară, mergând prin parcul central, am făcut o socoteală”, povestește neurochirurgul Ștefan Florian, la emisiunea lui Ionuț Dragostesc.
Avea 17 ani și își calcula, cu luciditatea unui adult, drumul până la profesia de vis.
”Am zis: dacă termin liceul la 18 ani, fac armata, apoi facultatea 6 ani, specializarea 5-6 ani… Am ajuns la concluzia că la 40-41 de ani aș putea fi medic primar, poate chiar șef de secție. Și, la 41 de ani, am fost șeful secției de neurochirurgie. Câtă perseverență! Am avut un gând, un vis”, a spus Florian.
”Nu cred în neurochirurgul născut. Cred în cel obosit, transpirat, chinuit”
Într-o mărturisire care a emoționat studenți și tineri medici, specialistul a vorbit despre munca titanică din spatele unei cariere medicale.
”Asta le spun și celor mai tineri: ați ales cea mai frumoasă specialitate. Faceți tot ce depinde de voi să vă îndepliniți visul. Unii abandonează și rămân cu regretul că au eșuat. Nu se naște nimeni chirurg, neurochirurg. Nu cred în neurochirurgul născut. Cred în cel muncit, obosit, transpirat, chinuit. În acel om cred”, a mai spus renumitul medic.
”Cum arată creierul unui om fără conștiință?”
Medicul a vorbit și despre limitele științei în fața spiritului uman.
”Nu se vede conștiința. Nu se vede nici spiritul. Era un gând: un astronom îi spunea unui neurochirurg că a studiat toată viața stelele și nu L-a văzut pe Dumnezeu. Iar neurochirurgul i-a răspuns: eu operez în fiecare zi creierul și n-am văzut niciodată gândurile”, a replicat acesta la întrebarea ”Apropo, cum arată creierul unui om lipsit de conștiință? Se vede asta?”.
Prin această reflecție, medicul a subliniat dimensiunea spirituală a medicinei, acolo unde speranța devine uneori la fel de vitală ca bisturiul.
”Poate fi purtată suferința fără deznădejde”
Vizita sa la Vatican i-a întărit credința în valoarea speranței: ”Este cel mai frumos sentiment pe care îl poți dărui unui om. Noi, medicii, avem șansa să oferim nu doar speranță, ci uneori și viață. Și cred că ăsta este cel mai important lucru”.
În fiecare zi, el se confruntă cu pacienți aflați între viață și moarte, cu familii care așteaptă vești imposibile, cu suferințe care cer nu doar știință, ci și empatie.
”Da, am văzut multe cazuri care și-au asumat suferința, au înțeles-o și care s-au petrecut cu demnitate. La fel cum am văzut oameni care, chiar dacă n-aveau așa o mare suferință, își strigau disperarea cu surle și trâmbițe. Dar asta ține poate și de civilizație, și de nivel de educație, și de o anumită înțelegere propriului eu, a sinelui. Cred că cei mai mulți dintre pacienți, cei care înțeleg o suferință adevărată, o acceptă și vor să se bucure de fiecare zi din viață. Și atunci lucrurile par altfel. Fiecare zi e o nouă speranță. Fiecare zi trecută e un câștig și o speranță pentru o nouă zi”.