„Partea umană a medicinei n-am știut-o de la început”. Sincer până la fiori, medicul clujean Dan Eniu voia să fie electronist, a ajuns însă un MARE chirurg oncolog/Viața bate filmul!

Viața scrie uneori scenarii mai puternice decât orice film. Medicul clujean Dan Eniu, astăzi unul dintre cei mai respectați chirurgi oncologi din România, a pornit la drum cu visul de a deveni electronist. Pasiunea pentru construcții, aparate și mecanisme l-a purtat în anii tinereții spre fizică și electronică. Însă destinul i-a schimbat traiectoria și l-a adus în sala de operații, unde de peste trei decenii salvează vieți și dă speranță pacienților care se confruntă cu diagnosticul dur al cancerului.

„Am vrut să fiu inginer electronist”

În dialogul cu jurnalistul Ionuț Dragotesc, chirurgul povestește deschis începuturile sale:

„Ambele. În cel mai fericit caz, începe ca o meserie și se termină ca o vocație, cum s-a întâmplat și cu mine. De tânăr, nu zic de mic, dar de tânăr am fost atras de manualitate, de lucrurile îndemânatice. Îmi plăcea să construiesc, să desfac jucăriile, să le fac la loc, să văd din ce sunt făcute. Și, în timpul școlii, am virat spre electronică. Era vremea de dezvoltare a electronicii, anii ’70- ’80. Am avut premii pe la Minitehnicus, am făcut aparate și voiam să mă fac inginer electronist. Era la modă.

Și contextul a fost de așa natură, așa s-au schimbat lucrurile încât am ajuns să fac medicina, care era a doua opțiune, adică venind dintr-o familie de medici, oarecum știam ce este medicina. Aveam mulți colegi în clasă care învățau pentru medicină. Deci nu eram atât de departe, dar printr-o întâmplare mi s-a arătat că drumul spre inginerie e închis și că trebuie să merg pe drumul acesta.

Și am pornit pe drumul ăsta, bineînțeles, mergând tot pe o parte din asta manuală-chirurgicală. Deci mi-a plăcut anatomia să știu exact cum este construit omul, ce este în interior. Și de aici n-a fost decât un pas la a încerca să repari defectele în oameni și am ajuns la chirurgie.

Dar partea umană a medicinei n-am știut-o de la început. De aia zic că era o meserie. Da, asta o să fac. Am descoperit-o în anii de facultate și am avut șansa de a face aici, la Cluj, unde e o facultate bună și am avut profesori extraordinari cărora le păstrez o memorie foarte respectuoasă. Și am descoperit în facultate și apoi în contactul de zi cu zi cu bolnavul, astfel încât și acum, după atâția ani, peste 30 de ani deja împliniți în profesie ca medic, fără anii de facultate, vin cu drag la servici, îmi fac cu drag treaba. Este o bucurie pentru mine să fac lucrul acesta. Nu e o corvoadă. Nu aștept să mă pensionez”.

Medicina l-a ales pe el

La întrebarea dacă medicina l-a ales sau el a ales medicina, răspunsul vine cu aceeași sinceritate:

„Da, medicina m-a ales pe mine. Dar am făcut-o cu drag, după aceea și, de fapt, am văzut că mi se potrivește”.

Chiar dacă părinții își doreau ca fiul lor să devină medic, nu l-au forțat. Însă o vizită providențială la Politehnică, în anii ’80, i-a schimbat planurile.

„Părinții și-au dorit, dar nu m-au forțat în vreun fel, adică mi-au lăsat liberă alegere. Însă, e adevărat că momentul acesta de cotitură a fost influențat de părinții mei care m-au dus. Asta a fost de fapt. Eu eram tot pe real, pe matematică, olimpic la fizică, și, în fine, v-am povestit cu aparate, cu construcții, și au zis: bun, hai să vezi ce te așteaptă.

Și mi-a aranjat o vizită la Politehnică, cu decanul Facultății de Automatizări, Calculatoare, care se înființase de curând. Aveau primele calculatoare din alea mari cât o încăpere, cu cartele de carton, și foarte entuziast, domnul decan ne-a prezentat ce frumoase sunt calculatoarele și cât de grozave vor fi și ce se face.

Și l-a întrebat taică-miu bun: dar studenții dumneavoastră ce devin, ingineri electroniști, și care e viitorul lor? Cei mai buni îi reținem. În facultate, în institut. Cât sunt ăștia? Păi, unu sau doi din fiecare an. Bun, și ceilalți? Păi, următorii cei mai buni ajung în cele două fabrici de electronică din țară. Era electronica la București și Tehnoton la Iași. Unde ce fac? Puțin pot lucra în cercetare, unu sau doi în proiectare, și restul pe secții.

Și am zis: dacă fac electronică, visele astea ale mele de a construi nu știu ce aparate au o șansă de realizare, dar e destul de mică. În schimb, zice taică-miu, dacă faci medicină, indiferent ce specialitate ești, unde ești, e război, e pace, e greu, e ușor, tu îți faci meseria. Îngrijești oameni. Și am zis, de acord, facem”.

Chirurgia oncologică – „o întâmplare” care a devenit destin

Inițial atras de urologie, drumul spre oncologie a fost și el rezultatul unei conjuncturi:

„Mie mi-a plăcut foarte mult urologia din facultate. Trei ani, ultimii trei ani, am fost copilul clinicii la urologie, alături de maestrul meu, profesorul Ioan Coman, căruia îi port un respect deosebit. (…) Am prins un drag. Vo­iam să fac urologie.

Dar am terminat în perioada aia de schimbări post-revoluționare, în 1991. Postul la care visam eu fusese promis altora. Șansele mele erau mici. Am zis: pierd un an degeaba. Hai să văd ce alte variante sunt. Și era disponibil un post la chirurgie oncologică, deoarece catedra atunci se înființase. Nu mai era nimeni. Hai să ne înscriem. Și așa am ajuns la chirurgie oncologică. Vedeți din nou ‘întâmplarea’?

Dar cred că am demonstrat prin activitatea mea în acești ani că am validat această oportunitate care mi s-a dat. Am făcut foarte multe procedee noi, am creat direcții noi, am deschis drumuri, am creat oameni. Am adus mult progres în chirurgie oncologică și sunt foarte mulțumit”.

Și adaugă cu un zâmbet: „Știi ce îmi place foarte mult la Dumnezeu? Este capacitatea lui de a-mi strica planurile înainte ca ele să mă distrugă”.

Cancerul – condamnare sau provocare?

Întrebat direct dacă cancerul este o condamnare, chirurgul răspunde:

„Nu este neapărat o condamnare, în mod cert, ci este cu siguranță o provocare. Problema principală în cancer este momentul diagnosticului. (…) Cu cât vii mai aproape de început, cu atâta șansele sunt mai mari de vindecare, cu cât vii mai aproape de sfârșit, sunt mai mici sau zero. Sunt momente în care efectiv nu avem nicio putere asupra bolii. Atunci este o condamnare. Dar în general există informație, există cum să zic, nu cred că e cineva care să nu fi auzit de un bolnav de cancer. N-ar trebui să fie o condamnare”.

Și aduce exemple emoționante: pacienți care au descoperit boala întâmplător și s-au vindecat, dar și cazuri în care cancerul a devenit o lecție de viață:

„O doamnă mi-a spus: domnule doctor, eu sunt fericită că am avut acest cancer. Mi-a schimbat viața. Sunt alta, am descoperit ce e important, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această boală. Și am avut multe paciente care au zis: pentru mine a fost ce aveam nevoie. (…) Acum am grijă puțin de mine și de cei din jur, mă uit mult mai mult la cei din jur, să-i ajut, să văd nevoile lor, nu o fugă permanentă după afaceri și câștiguri. Mi-a schimbat viața. Sunt mult mai fericită”.

„Medicina începe ca meserie și se termină ca vocație”

Privind înapoi, după peste trei decenii de profesie, Dan Eniu rezumă:
„Medicina este ambele: meserie și vocație. În cel mai fericit caz, începe ca o meserie și se termină ca o vocație, cum s-a întâmplat și cu mine”.

Astăzi, după peste 30 de ani de profesie, dr. Dan Eniu a părăsit Institutul Oncologic din Cluj și acum lucrează la clinica Chirurgie 2, de la Spitalul Clinic Județean Cluj, dar și în privat, cu aceeași pasiune. Interviul a fost publicat în anul 2023.